Lecția despre iubire, în supă de pui și piure, CuSimo
Duminicile în casa noastră aveau o frumusețe aparte. Nu era neapărat vorba de hainele frumoase sau de masa aranjată, ci de atmosfera care se forma, ca o îmbrățișare caldă ce începea din bucătărie. Aveam nouă sau zece ani… nu mai știu exact. Dar știu că dimineața aceea mi-a rămas vie — ca un film derulat de fiecare dată când fac mâncare, și multe altele, pe care am să vi le împărtășesc cu voi.
Mama era deja trează. O găseam mereu în bucătărie, într-un fel de dans tăcut printre ingrediente. În ziua aceea, spăla puiul pe care-l cumpărase în acea dimineață, în timp ce eu dormeam.. Îl atingea cu grijă, parcă îi vorbea, și așeza totul ca să mă poată învăța. Da… ea mă aștepta să mă trezesc, și să-i fiu alături.
Am intrat încet, cu pași mici, să nu o sperii. Simțeam emoția că voi învăța ceva „de oameni mari”. A zâmbit cu ochii și m-a întrebat:
„Puiu’ lu’ mama, ți-e foame acum, sau vrei să ne apucăm să facem supa de pui?”
Am râs ușor:
„Nu mi-e foame, mama. Hai să facem supa!”
Mi-a arătat cum să țin cuțitul — „cu grijă, ca să nu te tai la degete” — cum să împart carnea și cum să-mi folosesc degetele mici ca să aleg pătrunjelul cel mai verde. Îmi oferea bucăți de responsabilitate ca pe niște medalii de merit.
Am tăiat morcovii, păstârnacul, țelina, și le-am pus peste puiul care fierbea deja. Pătrunjelul l-am tocat cu grijă și l-am lăsat într-un castron: „pentru mai târziu, să-i dea suflet.”
În timp ce cartofii pentru piure fierbeau, noi vorbeam. Mama îmi povestea cum a învățat ea să gătească, pe vremea când era de vârsta mea. Râdea și-mi arăta cum se făceau lucrurile atunci: „nu aveam cuțite bune, dar aveam răbdare.” Bucătăria era plină de soare. Fereastra deschisă lăsa să intre miros de tei și de liniște.
Am făcut apoi piureul, cu lapte și unt, exact cum îmi arătase. După aceea, am pregătit puiul pentru pane — ou, făină, pesmet — și l-am prăjit sub ochii ei, mândră nevoie mare de ce reușisem.
Când totul a fost gata, m-am uitat la masă și m-am simțit ca un mic “chef” cu suflet de copil. Nu doar mâncarea era minunată, ci ziua — acea duminică — fusese magică.
Mama, oricât era de obosită sau de îngândurată, găsea mereu timp pentru mine. Nu spunea niciodată „nu pot acum”. Mă învăța, mă asculta, îmi dădea voie să greșesc. Mi-a oferit cea mai prețioasă rețetă: iubirea exprimată prin gesturi simple.
Acum, când ea nu mai e lângă mine (din 2013), fiecare mâncare pe care o fac e un gest către ea. Când aleg pătrunjelul, când fierb cartofii, când gust supa, când respir — o simt. O aud. O iubesc.
Mama nu se înlocuiește. E unică. Și e veșnică în sufletul meu.
“Dragii mei cititori, dacă aveți mamă — să o îmbrățișați AZI. Nu mâine. Nu „când aveți timp”. Acum. Pentru că momentele mici devin mari abia atunci când ele nu mai sunt.
Din inimă, pentru voi, am împărtășit această amintire cu gust de supă și dor.
În ediția viitoare, vă invit într-o nouă zi în bucătărie cu mama — unde făceam împreună prăjituri și împărțeam râsete dulci.”
Mama, îți mulțumesc pentru că exist. Nu te voi uita niciodată!!
Foto Arhivă